Noi, cerepiștii, suntem o rasă studențească cu totul aparte. Nu mă crezi? Adu-ţi aminte când te-au întrebat rudele sau prietenii unde eşti student. “Sunt student la Comunicare şi Relaţii Publice”. Urmează, apoi, un moment de tăcere. E tăcerea aia stânjenitoare de la prima întâlnire cu ea/el, când nici unul nu zice nimic.

Când te-a întrebat, o sclipire de savant i se întrăzărea în ochi. Sclipire ce luceşte şi în secundele, agonizante pentru tine, care premerg răspunsul. Nu se aşteaptă la ce urmează. De aceea, “sunt la Comunicare şi Relaţii Publice” îl izbeşte în cap ca o bombă nucleară. Îl priveşti în ochi şi vezi cum sclipirea de savant i se dispersează ca o undă de şoc. Obrazul stâng îi tresare uşor. Se lasă uşor pe spate. Te priveşte fixat. Când te-a întrebat avea un zâmbet discret. I-a dispărut şi ăla. Încearcă să adopte o postură de “connaisseure” (adică de cunoscător pentru cei nefamiliarizaţi cu limba germană). Se uită în pământ. Dacă e fumător, va trage un fum. Încearcă să-şi adune repede ideile. Un răspuns ca “sunt la mecanică”, “sunt la inginerie” sau “sunt la medicină” ar fi fost ca o croazieră pentru el. Dar aşa, i-ai scufundat toate bărcile. Şi, în timp ce suflă fumul, te priveşte lung şi te întreabă: “şi… ce ieşi de-acolo?”.

În funcţie de răspunsul dat, îl poţi face knock-out. Eu, de regulă, cu o totală nonşalanţă, declar: “e un fel de jurnalism”. E un răspuns “antiglonţ” ce-l va face pe anchetator să creadă că eu chiar sunt un om serios şi cu capul pe umeri. Asta e varianta mea pentru că odată când am răspuns pe bune, am crezut că cel din faţa mea intrase în proces de criogenare.

Suntem CeRePişti, da? Aici suntem în familie. Deci, “ce-o să ieşiţi voi de-acolo?” Licenţiaţi în Comunicare şi Relaţii Publice, perfect de acord. Dar, pe bune, ce vreţi să faceţi mai departe? Nu contează dacă are sau nu legătură cu CRP-ul, facultatea, dacă e legal sau nu. Povestim şi noi ca la o şuetă.